Cele mai noi articole · Politică internațională

Teatrul de la Kiev și cel, posibil, de la viitoarele summituri NATO, UE și G 7

Spectacolul celor patru lideri politici la Irpin a produs, desigur, în rândul multora, efectul scontat. Pentru varii comentatori s-au dovedit persuasivi.

Pe mai toți i-a impresionat contrastul dintre îndelungile lor ezitări, oscilații, codeli și șovăieli și afișata hotărâre de a-l înfrunta la Kiev pe Putin. Ca și cum nu le-ar mai fi frică de tiran. Ca și cum ar crede cu adevărat că ”Ucraina face parte din familia europeană”, cum a declarat, parcă zguduit și înfocat, ba pateticul, ba oscilantul cancelar. Și ca și cum n-ar ști că nimic nu e bătut în cuie într-o Europă în care morile politicului macină lent, iar războiul, izbucnit deschis acum patru luni, promite să dureze interminabil și să aibă ultimul cuvânt.

Fiindcă tustrei (și Iohannis) știu bine că nicio aderare la NATO sau UE nu e imaginabilă în condițiile în care țările candidate ca Ucraina, Moldova și Georgia au pe cap războaie și conflicte înghețate cu Rusia. Scholz, Macron, Draghi și poate și anexa lor esteuropeană, Iohannis, i-au convins, totuși, pe mulți naivi că peisajul mutilat de atrocitățile rusești de la Irpin la care au căscat gura (ca și cum n-ar fi știut de genocid de la Bucea) i-ar fi impresionat autentic, i-ar fi scos din ale lor, ba poate chiar ”i-a înfuriat”. Așa vedea lucrurile, în privința lui Scholz, un editorialist de la Süddeutsche Zeitung.

Potrivit lui, ”drumul (lui Scholz) prin Irpin ar fi fost o recunoaștere”a suferințelor și forței de rezistență ale ucrainenilor. Poate, în cazul lui, și un mod de admite că pe timp de război ocaziile (politicianului) de apărea în fotografii și filme pot avea, cel puțin simbolic, ”o mare însemnătate”.

Scopul real al călătoriei la Kiev

Zeflemitoarea adnotare a comentatorului bavarez spune tot despre sensul și credibilitatea cancelarului și ale vizitei lui la Kiev. Unde Iohannis a fost luat de Scholz și Macron ca un soi de alibi al bunelor intenții esteuropene nutrite de marile puteri continentale. Toate, apusene.

Din care ar vrea să facă parte și Italia, fără să reușească prea bine. Și care se consideră în competiție pentru întâietate în lumea postinvazie rusă cu anglo-saxonii. Între baltici, polonezi, cehi și slovaci, precum și în rândul unui foare mare număr de români, cei din urmă se bucură, nu întâmplător, de net mai multă credibilitate decât procrastinatorii rusofili de la Berlin și Paris.

Dar nu doar în scopul reconvertirii esteuropenilor la Europa franco-germană s-a jucat, prin urmare, mult teatru la 16 iunie, la Kiev și Irpin, spre a se mima, înaintea summitelor UE, NATO și G7, o necesară, dar inexistentă ”unitate” europeană sub conducere franco-germană. Ci și în vederea altor obiective majore, dar diferite, ale celor trei lideri apuseni.

Draghi ar vrea să depășească insignifianța internațională a Italiei. Care e prea legată de Rusia ca să mai conteze. Scholz își dorește fierbinte să lase în urmă crescânda și justificata sa impopularitate într-o Germanie, în care și opoziția creștin-democrată și partenerii de guvernare ecologiști se dovedesc de o reală competență în a-i evidenția numeroasele neajunsuri majore.

Iar gafeurului incontrolabil din Hexagon, Macron, care nu poate rezista nici unei ocazii de a-și manifesta angoasele și de a se face de râs în fața tiranilor gen Putin, îi bat la ușă alegerile. Or, președintele ar vrea să pozeze în mare mahăr politic, ca să-și adjudece o majoritate electorală în ciuda popularității enorme a fasciștilor și comuniștilor în rândul electoratului francez și a riscului aferent, ca extrema stângă a lui Melenchon să-l bată măr și să-l dea pe viitorul premier.

Utilitatea reală a promisiunilor franco-germane

Iată de ce n-ar fi exclus să nu facă nici cât o ceapă degerată mare parte din sforăitoarele declarații de susținere a Ucrainei rostite la Kiev de cei trei ”mușchetari”, cum li s-a zis, spre imaginabilul necaz al spiritului celui care a fost Alexandre Dumas, pentru care Athos, Porthos, Aramis și mai ales D’Artagnan au fost eroi autentici, pe deplin credibili, iar nu politicieni ezitanți, duplicitari și ipocriți.

În favoarea acestei ipoteze pledează între altele faptul că liderii german și francez, ale căror state dispun ambele de industrii serioase de armament știu bine cât de de disperată e nevoia de artilerie a Ucrainei, cât de amplă și cea de arme grele, precum tancurile, dar n-au dat Kievului până cum decât niște biete ciurucuri din arsenalele lor, dacă se face abstracție de câteva obuziere franceze.

În răstimp, au mințit repetat, mai ales Scholz, care a pretins că Germania ar fi ajutat enorm, când în fapt a dat Ucrainei de zece ori mai puțin decât americanii și chiar mai puțin decât statele baltice.

De ce a mințit? Pentru că se teme de Putin sau crede că nu-și poate asuma ideea înfrângerii Rusiei și pentru că nu ia în serios libertatea, democrația și valorile pentru care a izbucnit războiul. Pentru că și el și Macron au acceptat în forul lor interior, ca și cum ar fi victimele unui sindrom Stockholm, rapturile teritoriale ale Moscovei și consideră, ca extremiștii putiniști, că recucerirea Crimeei ar fi, chipurile ”nu o recuperare” a unor teritorii samavolnic prădate, ci ”un război de agresiune” antirus.

Bilanțul unei vizite aparent dramatice: o piesă ratată, care nu merită aplauze

Ce rămâne deci din vizita la Zelenski a liderilor europeni în afară de contrastul puternic între ei și curajosul președinte al Ucrainei care nu-i avantajează deloc pe Scholz, Macron, Draghi și Iohannis?

Rămân vagi și irealizabile promisiuni franco-germane și europene, cât timp Ucraina n-a învins pe câmpul de luptă, în condițiile în care în prezent riscă, din cauza Vestului, să fie biruită. Se menține certitudinea că, dacă situația înarmării ei nu se schimbă rapid, iar vestul Europei va împiedica programatic această schimbare și la summiturile NATO, UE și G7, cum s-a întâmplat în ultimele luni, Ucraina nu va învinge.

Apoi, se întărește impresia justificată că liderii Franței și Germaniei, cărora li s-a alăturat Iohannis, spre paguba imaginii României în estul Europei și în anglosferă, încearcă să împiedice ”umilirea Rusiei”, deci înfrângerea ei, motiv pentru care promit marea cu sarea și își încalcă voluntar deopotrivă promisiunile și datoria lor de lideri responsabili ai lumii libere, atacate de regimul Putin.

La fel, se consodlidează convingerea că Ucraina va continua să sufere și să fie împinsă către negocieri oneroase cu o Rusie ce nu se va opri în Donbas, de vreme ce europenii refuză să-i dea Kievului armele cu care să poată învinge și determină și administrația americană și statele alianței NATO să se rețină. Iar Putin a semnalizat clar că e în război cu NATO, cu Vestul și cu valorile occidentale, pentru care a optat Ucraina, ceea ce a iscat, în 2014, furorul agresorului terorist, colonialist, imperialist și genocidar.

Încâ va lua amploare și se va răspândi sentimentul frustrării și trădării esteuropenilor de către Franța și Germania, care se vă întări nu doar în Ucraina, ci peste tot în răsăritul fost comunist al Europei, dacă Ucraina va continua să fie victima Berlinului și Parisului și să nu fie lăsată nici să trăiască, nici să moară.

Un gând despre „Teatrul de la Kiev și cel, posibil, de la viitoarele summituri NATO, UE și G 7

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s